stau si ma gandesc uneori cum comunicau oamenii pe vremuri. de fapt stim cu totii cum comunicau, dar remarca imediat urmatoare pe care vreau s-o fac este ca, in mod cert, oamenii obisnuiau sa fie mai toleranti, mai putin stresanti, mai rabdatori, mai calmi.
nu m`am nascut cu telefonul mobil la nas, dar cu toate astea nu-mi imaginez cum ne descurcam fara ele…
imi aduc aminte relatarea unei prime intalniri dintre un el si ea, o cunostiinta, ceva mai mare ca mine. stabilisera data, ora, locul….ramanea doar sa se vada. insa ghinion! el n-a ajuns. ea, neagra de furie (“mi-a dat teapa”) in drum spre casa isi imagineaza tot felul de scenarii despre cum sa i-o plateasca (justificare oricum nu putea gasi pentru absenta). ajunsa acasa, este informata de colega de camera ca al sau partener de intalnire telefonase pe fix la 5 minute dupa ce ea iesise pe usa. intamplarea a fost depasita asa cum probabil multe altele au mai fost depasite ulterior, caci e cam siropos sa decid ca au trait fericiti pana la adanci batraneti (inca sunt destul de tineri si nelinistiti).
oricum, istorisirea mea e legata de o discutie avuta acum cateva zile cu o alta ea. tot cuplata, tot cu probleme de cuplu existentiale. dilema ei e in felul urmator: “stiu ca are treaba si ca nu are timp sa ma sune cand este la munca si de asta trebuie sa-l sun eu, insa nu-mi convine deloc. el de ce nu ma suna si il sun doar eu? ce, la baie cum are timp sa se duca si totusi pentru mine nu gaseste 2 minute ?!?”
Read More…